Magistrala 2: Cotidianul

2020-09-29T11:32:06+00:00

Îmi sună alarma la 7:30. Apoi la 7:35. Se face 7:40 și continuă să sune. Apoi tot așa până la 8:00 când îmi dau seama că trebuie neapărat să mă ridic din pat. Două dintre colegele de cameră sunt plecate deja, au avut seminar de la 7:30, iar cealaltă se ridică somnoroasă și ea, odată cu mine. Azi mergem împreună la facultate.

Ne certăm puțin pentru cine intră prima la baie, eu cedez ca de fiecare dată. Ajung să-mi prepar cafeaua în cel mai științific mod posibil folosind un fierbător, o cană, o linguriță (opțional – trebuie să ne aducem aminte că tot ce murdărim trebuie spălat) și borcanul de ness care trebuie să fie constant măcar jumătate plin (altfel, toată ziua a început prost). Iau prima gură de cafea în timp ce mă așez pe marginea patului și mă gândesc cu ce să mă îmbrac, luând în considerare posibilele locuri unde va trebui să ajung. Tot timpul se ivește ceva.

Gândurile îmi sunt întrerupte de un mic îndemn care îmi spune să mă grăbesc dacă vreau să mă machiez, fiindcă vom întârzia. Nu, nu este conștiința mea, e doar prietena mea învăluită de aerul ală proaspăt pe care îl au fetele dimineața, după ce și-au dat cu apă de față și și-au făcut ordine în suflet.

Plecăm împreună cu 10 minute mai târziu decât ar fi trebuit (din cauza mea, îmi asum), dar recuperăm repede pe drum. Ne propunem tot timpul să ajungem puțin mai devreme ca să ne putem saluta toți prietenii prin nebunia de la parter. După ce tradiționalul „Neața, ce faci? Ce cauți iar pe la facultate?” se risipește în aer, conversațiile curg parcă de la sine: fie e vorba despre un test, o temă inimaginabil de grea, câteva seminare pierdute sau nu, planuri pentru prânz, fie ajungem să punem la cale o nouă ședință, să definitivăm ultimele detalii legate de un proiect sau pur și simplu să schimbăm impresii despre ultimul teambuilding.

Ajungem la seminar nesemnificativ de târziu, dar lucrul ăsta nu ne strică dispoziția. Șușotim un pic pe seama proaspetelor informații obținute și lăsăm timpul să curgă.

Profesorul iese din sală, iar noi ne aflăm, de obicei, în spatele lui. Cele 10 minute de pauză sunt prețioase, nu avem intenția să irosim nicio secundă. După bine-cunoscuta coadă la aparatul de cafea sau la Luca, drumurile noastre se despart. Eu trebuie să ajung la job, iar ea îmi face plăcerea de a participa la câteva cursuri, cu promisiunea de a lua cele mai responsabile și colorate notițe.

Un alt mic drum care trece surprinzător de repede alături de muzică bună în căști. Urc scări, salut entuziasmată pe toată lumea și lucrurile mundane își reiau cursul. O nouă ceașcă de cafea, de data asta de la un espressor care toarce precum un motan, dar acum o însoțesc cu un pahar de apă (niciodată nu simt că beau destulă). Orele trec foarte repede, dar gradul meu de însuflețire crește.

Parcă dintr-o dată mă trezesc buimacă în micuța cameră de cămin. Cele două colege matinale sunt întoarse de mult, au furat un pic somn și acum se apucă să transcrie și să repete cursurile de peste zi.

Dându-mi voie să privesc un pic în perspectivă situația, probabil au impresia că mă plimb de colo-colo până la epuizare. Nu prindem ore împreună în camera de cămin, cel puțin nu în timpul săptămânii (în weekend și în sesiune lucrurile stau altfel), dar asta nu denotă vreo antipatie. Avem pur și simplu un stil de viață diferit. Niciodată nu mi-a plăcut să pierd timp înăuntru când aș putea descoperi noi fațete ale orașului sau chiar ale mele, dar gradul meu de responsabilitate în ceea ce privește facultatea nu este unul scăzut. Totuși, e clar că nu se ridică la așteptările și limitele lor. Am ales drumuri diferite, bazate pe valori diferite. Nu cred că ne înțelegem pe deplin mentalitățile, dar încercăm să menținem pacea (chiar și atunci când pe mine mă prinde o oră neortodoxă la vreo ieșire și trebuie să mă descalț de tocuri în hol).

Revenind la realitate, am mâncat ceva și m-am schimbat într-un nou set de haine, când prietena mea intră pe ușă și îmi întinde vastul șir de informații pe care le-am ratat în cursul zilei. Ah, și în 30 de minute avem ședință. Numai bine, toate secundele cad la locul lor.

Plecăm cu zâmbetul pe buze, fie pentru că râdem una de alta pe orice mic subiect, fie pentru că știm că ajungem la o ieșire cu toți oamenii care ne înțeleg pasiunea și stilul de viață. Urmează două-trei ore pline de glume, inițiative, planuri și bârfe, de oameni care se iau peste picior prietenos și care se simt bine împreună, lucrând către un scop comun. Suntem siguri că multe prietenii pe viață se nasc din aceste interacțiuni, dar nimeni din exterior nu simte și viziunea către inovație și ajutor reciproc pe care ne-o insuflăm de fiecare dată.

Urmează ieșirea binemeritată la bere (sau la ceai/suc/apă/a 4-a cafea, depinde de fiecare) unde se simte că ziua e pe terminate, dar tot nu ne îndurăm să ne despărțim fiecare spre colțul lui de lume. Ajungem să plecăm molatic, grupuri-grupuri către cămine sau zone rezidențiale, cu mașina, trotineta, metroul sau pe jos și cumva nimeni nu se simte că pleacă singur.

Noi două, împreună, reflectăm cu voce scăzută asupra a tot ce s-a întâmplat, în timp ce încercăm să nu ne trezim colegele, și, în final, ne culcăm. Visele ne sunt pline de schimbări în bine, dorințe împlinite și speranțe noi pentru noua zi gata să fie cucerită.

 

Teodora-Monica Oașe

Membru Departament Educațional

Sindicatul Studenților din Cibernetică (SiSC)